Cum ar înțelege un reprezentant al generației de Internauți, rupți de cele sfinte și de cele pragmatice deopotrivă, o slujbă la biserică?
M-a îmboldit întrebarea în timpul liturghiei de Sfântul Andrei. De ani buni nu mai călcasem pragul bisericii la o sărbătoare iar acum, de voie, de nevoie, mi-am spălat toate păcatele: patru ore în picioare, între oameni de-ai locului și câțiva venetici ca și noi, care se vedea limpede că nu știam rosturile. Și după ce-am ispăşit pe cele vechi și simțeam că plutesc îngereşte deasupra podelei, cu picioarele amorțite de orele în poziție de drepți, m-am încărcat cu păcate noi. Am început să mă contrez în gând cu cei trei preoți și doi diaconi, ce repetau invocații la rugăciune pentru unele cauze pe care nu le am la inimă. Pe gură n-am îndrăznit nici un piuit, fiindcă femeia de la lumânări supraveghea, ca un fel de Poliție a Gândurilor, murmurele nemulțumite de lungimea Sfintei Slujbe.
Apoi, deodată, l-am văzut!
Un puști cu ochii cât cepele, probabil târât acolo de vreo bunică sub cine ştie ce pretext subversiv. Privea în jur cam așa cum ar face-o un extraterestru. Se ținea bine de telefon și încerca probabil să înțeleagă ce i se punea dinainte:
„Aha… Iisus este un fel de vaccin descoperit de creştini împotriva morții… De la el încoace, oamenii se pot „spauna” în Rai, dacă sunt buni, sau în Iad, dacă sunt răi. Dar ca să beneficiezi de up-grade, îți trebuie doze repetate de spectacol pus în scenă de oamenii în negru. Există şi tutoriale pe pereții bisericii, cam greu de înțeles, dar măcar au tag-uri cu numele sfinților și locurile pe unde au făcut check-in; alții chiar și unde au făcut check-out – cum e cazul capului trist al lui Ioan Botezătorul pe o farfurie. Ah și mai trebuie să dai ”like” cât mai des” (nu cu degetul în sus, ci făcându-ți cruce) la ce zice popa: like pentru Catedrala Mânuirii Neamului, like pentru Părintele Daniel, like pentru arhierei necunoscuți…”
Nu vreau să zic că sunt cititor de gânduri, ci doar că nu e bine să testezi limitele credincioşilor, fiindcă imaginaţia tinde să umple necuviincios timpii morți.
Sfârşind pomenirea celor adormiți, am lăsat în urmă pe Internautul năucit și-am purces prin ploaia măruntă spre cimitir. Să fi fost umezeala şi frigul, să fi fost întâlnirea cum nu mă așteptam, de lângă cavoul proaspăt cimentat… O răceală mi-a pătruns în oase.
Bunicul meu nu era înalt, dar asta părea prea de tot! Nu m-am gândit niciodată ce rămâne dintr-un om după 30 de ani. Este înfiorător de puțin… Cândva poate că se uita la copiii și nepoții lui, gândind că suntem firele care vor supraviețui din el în urzeala viitorului. Este rândul meu să privesc acum, la mai bine de 3 decenii după ce s-a dus, la o jumătate de sac alb cu oase măcinate. Cât aș vrea să cred că ”vaccinul împotriva morții” descoperit de Creștini funcționează…
Ceva în mine se revoltă când mă gândesc la sacul de rafie, de care n-am îndrăznit să mă apropii. De sâmbătă întorc chestia asta pe toate părțile. Singurul răspuns pe care am reuşit să i-l arunc în față Doamnei cu Coasa este: SĂ DAU. Cu cât ofer și fac mai multe în viață, cu atât am o putere mai mare, chiar și din mormânt, asupra viitorului.
Moartea poate să ia doar ceea ce n-ai apucat să dăruiești. Moartea nu poate să-ți ia ceea ce ai oferit deja. Troll 😏 !
Jocul de-a v-ați ascunselea 
Cum vine vorba, „când nu șed…cuget!” 🙂 Nimeni nu zice să iei totul de-a gata și să nu filtrezi informațiile primite. Așa funcționăm și așa suntem obișnuiți. Iar uneori când după slujbă iese preotul și te luminează asupra pericopei, reluând ideea și deslușind-o insistent, cuvânt cu cuvânt, ca și cum pe tine nu te-ar fi dus capul s-o înțelegi de la început, parcă te deranjează și îți vin gânduri… Acele gânduri pe care le socotești prietenoase pentru că ești obișnuit să-ți colcăie întotdeauna în cap, roind ca fluturii noaptea împrejurul unei lumini. Și totuși sfinții părinți ne previn asupra lor, că ne dăunează. Ei, cum așa? îți zici atunci și desigur că te și împotrivești. Dar nu îți dai seama de acest adevăr decât la un anumit moment dat, cât se poate de „întâmplător”… Că e mai bine să te lași cuprins de liniște. Și de smerenie… Ai înțeles cu mintea, foarte bine, dar nu te zori. Așteaptă să-ți picure înțelegerea și mai departe, printr-un traseu nevăzut și incontrolabil cu itemii obișnuiți, până ajunge la inimă. Și descoperi atunci că înțelegi încă o dată totul, dar nu prin cogniție ci prin trăire de data asta. Dumnezeu e mai mult decât poți învăța citind sau auzind. Mai mult decât îți poți imagina, cu tot câmpul nemărginit pe care ți se poate întinde ea. Dumnezeu este! Și adevărul acesta minunat și sublim îți schimbă esențial și eșafodajul gândirii. Ești un fir de praf în lume, într-adevăr. Neîndoios pe urma ta rămâne doar un sac de oase și nici măcar acela peste un timp. Dar cu toatea astea nu ești numai atât. Ești dincolo de asta, mult mai mult. Mai mult decât vlăstarele tale care rămân să te continue biologic. mai mult decât lucrările tale care vor aminti poate de tine vreme lungă în urmă. Ești încă și un suflet nemuritor, care vei continua să exiști chiar și dincolo de ușa morții! Vom trăi, vom muri și vom vedea! Nu că sună mai bine? 🙂
O credință coaptă în focurile vieții, Condei drag!
La terminalul acesta, aerul nu s-a limpezit încă – este mare forfotă între ideile despre ce este și ce va fi. Cred că de asta scriu, ca să-mi așez în ordine lumea. Există, da, o entitate supremă și fiindcă prin naștere sunt botezată în rit ortodox, o numesc, convențional, Dumnezeu. Cât despre natura Lui și a Universului, misterul nu va fi niciodată complet dezlegat, fiindcă avem nevoie să participăm la rezolvarea lui, personal, ca să putem trăi.
Sincer, corect și te frământă mesajul. Rămâne prea puțin din noi, mai mult o idee – însă, așa cum ai spus și tu, rămâne ceea ce ai oferit lumii cât ai trăit și asta va fi purtat multă vreme pe buzele oamenilor…
Eu sper doar ca ceea ce fac să mişte balanța spre lumină, nu spre “Pădurea întunecoasă”, pe care ai zugrăvit-o în romanul tău. Mă adun să pot scrie despre el. A fost tulburător… Scris cu mare artă.
Mulțumesc frumos, Em! Trezește multe și variate emoții, asta mi-au transmis toți cititorii, și tot așa, mulți dintre ei au menționat „tulburător”… 🙂
Fac şi eu parte dintr-o pădure se pare, una în care mă bucur să mă aflu 🙂
Excelent așa 😀
Din motivul asta eu am construit blogul, am zis ca se vor pierde altfel toate. Cat mai putem scrie, cat ne mai putem amintii din ‘napoi ramane ceva.
Pare un pas mai aproape de nemurire memoria aceasta colectivă, augmentată. Dar pericolele stau la pândă în tufişurile digitale. Oamenii au reuşit să transforme şi cele mai aparent benefice tehnologii în arme 😀 . Mulțumesc de vizită, Ina 🙂 !
Am citit şi recitit şi nu-mi găsesc cuvintele. E răscolitor dar ne-ai dat şi temă de casă în acelaşi timp. Să facem ceva. Să lăsăm ceva. Să analizăm, să…
Da, să…, atât timp cât putem să…