Claudiu mi-a încredințat romanul lui de debut. Am făcut schimb săptămânile trecute: ”Pădurea”, pe un ”Joc de-a V-ați ascunselea”.
Claudiu Liviu Onișoară este un tânăr autor contemporan, unul dintre oamenii norocoși căruia îi este clar, încă din copilărie, ce iubește să facă. Prin venele lui curge poezie, proză și curajul de a nu se da în lături de la o provocare bună. Așa l-am și cunoscut de fapt – am aruncat o ”mănușă” în versuri, iar el a ridicat-o galant. Și astfel, doi oameni care nu se cunoscuseră niciodată, au creat împreună ”Un joc în doi”.
De când am terminat de citit cartea lui, încerc să mă adun. Ca în diminețile de după un vis foarte intens, ce ascunde răspunsuri pe care nu îndrăznești să le tălmăcești cu voce tare. ”Pădurea” poate fi citită dintr-o sorbitură (113 pagini), a fot lansată anul acesta la Editura Art Creativ și promite multe pentru autorul său. Sfori subtile mișcă personajele din umbra unei Păduri, ce rămâne mult timp impenetrabilă şi răspândește fiorii pericolului iminent. Oamenii îl întreabă insistent pe procurorul Heinrich Barnea, eroul principal:
Ai fost la…?
Însă el încearcă din răsputeri să reziste presiunii tuturor celor cunoscuți, chiar şi celor apropiați, care-l împing de la spate către acel loc. Cazurile pe care le instrumentează la Parchet, dispariția suspectă a soției sale, comportamentul dubios al colegilor, bucățile lipsă din propria memorie – toate se întorc, ciclic, la aceeaşi întrebare:
Ai fost la…?
Am urmărit dâra de indicii și bucățile de puzzle, ca într-un roman polițist. Apoi când aveam impresia că am imaginea corectă în minte, autorul mi-a dat de înțeles că trebuie s-o reconsider. Nimic nu e simplu cu Claudiu 🙂 !
ÎNTREBAREA devine chinuitoare pentru personaj şi cititor, deopotrivă:
Ai fost la pădure?
Deodată, vrei să-l apuci tu însuți de guler pe Heinrich ca să-l zdruncini din încăpățânarea lui:
Du-te, omule! Vreau să ştiu de ce ți-e frică! Alții au fost deja acolo… Vreau să știu cum arată ”demonul” pe care-l ai de înfruntat!
Îmi place Heinrich – închis în seriozitatea lui săsească, echidistant față de toți în afară de cei mai apropiați membrii ai familiei sale, corect chiar şi atunci când nu-l vede nimeni, izolându-se de orice ar putea însemna „murdărie” în spatele a doi ochi de un albastru limpede şi, când e nevoie, de un albastru glacial. Întruchipează un campion al luminii, dar unul veridic – cu calități și slăbiciuni, un om împotriva unui sistem care-și strânge lațul în jurul său, dar care nu încetează să lupte până în ultimul moment.
Aşadar, „Pădurea”… Mai mult decât un roman polițist de suspans, unul fantastic sau cu infiltrații de distopie, este o metaforă a DEVENIRII, a luptei dintre LUMINĂ și ÎNTUNERIC.
Vă invit să-l descoperiți, cum am făcut-o şi eu: pas cu pas, încercată de emoții contradictorii, visând cu ochii deschişi în plină zi.
Vă las în compania unui fragment din carte:
„Lui Heinrich îi reveniră iarăși în minte flăcările care îi arseseră brațele și lăsaseră cicatrici. Neputința lui, durerea, focul. Se năpusti pe ușa deschisă a blocului, supravegheată neglijent de un subofițer slab, palid. Dădu năvală pe scări și în ciuda faptului că urca și tot urca, sentimentul picajului îl însoțea.
Nu știa dacă ajunsese prea târziu, nu-și mai dădea seama nici dacă gâfâiala îl făcea să răsufle și să ia guri mari de aer, pentru că ieșise și el pe acoperiș, în ploaia neagră. Îi putea vedea doar liniile spatelui și apa curgând de jur împrejur sub forma unei cupole” (”Pădurea”, Claudiu Liviu Onișoară).
Găsiți îndrumări către carte AICI.
Jocul de-a v-ați ascunselea 