Deschizi cartea si crezi ca vei citi inca o poveste despre Ileana Cosanzeana a zilelor noastre, care isi face curaj sa-si gaseasca libertatea, pacea interioara si probabil marea dragoste. Citeste in continuare si vei fi surprinsa.
Ca intotdeauna este greu sa iesi din zona de confort si sa te obisnuiesti cu un nou mod de a urmari firul narativ, de a face conexiunile, a delimita planurile existentiale ale personajelor, insa aceasta provocare face mai incitanta lectura.
Realitatea se imbratiseaza cu fictiunea pe nesimtite, treci zambind de la extaz la agonie si tragi adanc aer in piept gandindu-te: „am fost si eu acolo, am trait si eu asta!” Singurul curaj pe care il recunosti este acela de a merge mai departe.
Descrierile detaliate ale spatiilor in care „viata se intampla” nu sunt pasajele mele favorite, dar iti creeaza sentimentul de siguranta, de real, da personajelor autenticitate. Am fost confuza pe alocuri, prezentarea faptelor din prisma personajului trecea rapid la prezentarea din condeiul povestitorului, observ si un pasaj in care chiar autoarea a simtit nevoia sa sublinieze ( „e racoare si Adei, adica mie” pag 85) insa cred se subliniaza ideea ca personajul face un pas in afara propriei sale persoane si se priveste din exterior.
Cartea iti lasa deschisa posibilitatea de a continua povestile dupa bunul plac in orice moment, cu siguranta insa nu il vei scrie la fel de spumos, suav, incitant, alarmant, prea trist de adevarat si impacat.
Jocul de-a v-ați ascunselea 