Colind de 1 Decembrie ( partea II )

Click aici pentru partea I a Colindului de 1 Decembrie.

Omulețul fosforescent se agită caraghios și încearcă să-i strige ceva, dar este prea târziu! Tânărul s-a aplecat, din reflex, după batista reginei, care plutește diafan spre mocirla înghețată. Cum o atinge, batista se umflă cât o pânză uriașă, în care suflă însuși Vântul Schimbării.

Zăpada se topește și pomii înmuguresc văzând cu ochii. Totul înverzește deodată, iar Hari se trezește tăind timpul și spațiul în zbor, printre bombardiere, deasupra unor câmpuri de luptă unde gloanțele șuieră, baionetele sfârtecă, artileria grea bubuie și face să plouă cu pământ. Totul se peterece într-o învălmășeală fantastică pentru Hari, care nu recunoaște luptele crâncene de la Mărăști, Mărășești și Oituz, fără ghidul său.

Deodată, o voce aspră latră în germană undeva din spatele unor camuflaje și-în mod bizar, Hari înțelege ce spune; mesajul îi face părul să i se ridice drept în sus. Este un raport de pe front. Feldmareşalul Mackensen cere explicații despre întârzierea trupelor sale de-a ocupa pozițiile și a înainta.

”Este armata română, domnule!” vocea străină face eforturi să acopere urletele și turuiala mitralierelor din fundal.

”Este una cu pământul de acum un an! Armata română nu mai există!”se îmbățoșează în nemțește tresele de la celălalt capăt al aparatului de transmisiuni.

Receptorul cârâie și ofițerul începe să se învârtă nervos, pe loc, așteptând un răspuns. Trebuie să-i trimită urgent raportul lui Mackensen și soldatul ăsta vorbește în dodii! Într-un final, cârâiala redevine inteligibilă:

”Dacă nu sunt români, atunci nu știu ce sunt, domnule…, sunt negri ca dracii şi viteji! N-au nici o haină pe ei! Sunt şi în pielea goală! Sau în cămăşi. Şi la baionetă nu putem să rezistăm!”

Trupuri neînsuflețite zac împrăștiate pe iarbă, ca mii de flori însângerate pe un altar imens, în timp ce alți și alți soldați români le iau locul, detonând din piepturi un urlet înfiorător: ”Pe aici nu se trece!”

Pentru prima oară, Hari se întreabă ce înseamnă de fapt o țară. Ce ar însemna să nu mai aibă o țară? Tânărul se încleștează de pânza albă, urmărind urcușurile și coborâșurile speranței românilor de a-și recâștiga vatra strămoșească pe câmpurile de bătălie. Picioarele lui aproape ating frunzișul unui nuc bătrân și înalt, din mijlocul unei livezi cu fructe lăsate de izbeliște. Se gândește c-o să rămână agățat, dar apoi își dă seama că trece prin crengi. Și mare-i este mirarea când, printre frunzele stufoase, aude o voce subțirică, ce descrie serioasă mișcările inamicului; aparține unei fețișoare pistruiate, ghemuite într-un receptor de telefon mare cât capul său, împodobit cu două cozi bălăioare. Cozile se agită ca spicele de grâu în bătaia vântului, de o parte și de alta a unui binoclu militar. Ceea ce vede, povestește sergentului de la tulpina nucului – pe care tânărul îl observă abia acum. Hari le zâmbește iar ei habar nu au. ”Da…, cum mi se mai potrivește porecla afurisitului de spirit…”Habarnam”… Unde o fi Fosforescentul acum?” răsucește el în minte tot felul de bănuieli, înciudat, dar mai ales îngrijorat.

Pânza cea albă flutură agitată iar Hari o prinde în ultima clipă, înainte ca batista să-i zboare din mâini. Nici nu-și dă seama ce este șuieratul care trece prin pieptul lui și se înfige în cămășuța albă a fetișcanei. Cu un oftat, codana scapă receptorul iar binoclul rămâne atârnat de gâtul ei firav, printre ramurile nucului.

— Măriuca! Răspunde! Măriuca… geme receptorul și soldatul de la rădăcina copacului începe să plângă precum un copil.

Vântul îl împinge pe Hari. Și el strigă. Neauzit de nimeni, ca ecoul unui gând: ”Măriuca…”

Prea mult sânge se scurge sub picioarele lui, iar obrazul i se face alb ca hârtia. Toate suferințele crunte nu sunt în zadar, doar i-a explicat Fosforescentul! O să vină și vremea românilor! O să vină 1 Decembrie 1918! Trebuie să vină! Hari ghicește că vara este pe sfârșite, dar numai Fosforescentul ar fi știut să-i spună în ce dată exact. Furtuna se întețește. Batista reginei se zbate între degetele lui cu furie. Urgia îi smulge pânza din mâini iar el cade… Cade… Cade…

Se dezmeticește în mijlocul unei cetăți, într-o mulțime de oameni în costume naționale, de toate vârstele. Este pierdut. Printre sute de oameni, nimeni nu-l vede și nu-l aude! Ici și colo recunoaște haine negre preoțești și uniforme de militari, care se amestecă în adunare cu armele sub braț, râzând și salutându-și cunoscuții, dar cu ochii alerți pretutindeni. Oamenii se frământă, se îmbrățișează și izbucnesc în cântece, grupuri – grupulețe.

O scatoalcă peste ceafă îl face pe rătăcit să tresară și-apoi să izbucnească în lacrimi. Mai-mai să și îmbrățișeze silueta fosforescentă a mustăciosului, care-l privește încruntat, cu jobenul în mână.

— Bine ai venit la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Habarnam! Și când zic să nu pui mâna pe ceva, ascultă! Trebuie să te aduc înapoi acasă întreg…

— Ce-a fost asta, spirite? Am zburat cu o batistă… ce pana mea!

— Mda… aproape la fel de ridicol ca zburatul cu un joben…

Hari îl săgetează din priviri, cu pumnii strânși:

— Măcelurile, miile de morți… începe el, dar vocea nu mai e a lui, e sugrumată de suspine.

— Liniștește-te, tinere! Acum secera morții e sătulă…

Spiritul își șterge fruntea transpirată, cu degete tremurătoare și-l bate ușor pe umăr.

— Suntem în siguranță, pentru moment. Gardiștii transilvăneni ai lui Iuliu Maniu s-au ocupat de siguranță aci, la Alba Iulia. Trupelor germane, care se retrag înfrânte, nu li s-a îngăduit să campeze în cetate. Din motive de siguranță, în această Sfântă zi de 1 Decembrie 1918, în cetatea Alba Iulia au intrat numai cei 1228 de delegaţi aleși ai Ardealului, ce urmau să voteze dacă doresc Unirea cu România. Basarabia făcuse deja pasul acesta, profitând de haosul Revoluției ruse. Ştirile despre lucrările din Sala Unirii sunt duse, din timp în timp, celor 100.000 de români adunaţi pe platoul din afara cetăţii, unde se află instalate tribune pentru vorbitori. Rezoluţiunea Unirii Transilvaniei cu România a fost adoptată în unanimitate! pieptul Fosforescentului se umflă și ochelarii capătă o viață proprie pe nasul lui, completându-i gesturile precipitate.

Dacă n-ar fi așa de zdruncinat de toate câte fierb în jurul său, poate că Hari n-ar pierde ocazia să facă o glumă bună… În schimb, îl ascultă absorbit pe omuleț, în vreme ce viermele de îndoială care-l roade pe dinăuntru, așteaptă momentul potrivit să scoată capul.

— Abia la două săptămâni după Adunarea de la Alba Iulia a intrat armata română în Transilvania, continuă mustăciosul în transă. Era foarte important pentru Conferinţa de Pace care a urmat acestui război, să arătăm că Transilvania s-a unit din proproie voință cu România şi că nu a fost o ocupaţiune militară.

— Stai! Dar cum? Am văzut în ce stare erau românii pe câmpul de luptă! Luptau cu disperare și cu puțin altceva în plus! Victoriile noastre au fost la limită… Cum de se retrag nemții?!

— Luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz n-au fost doar ale oamenilor în uniformă. Simpli țărani au devenit informatori ai armatei noastre, dând de veste soldaților români despre mișcările inamicului și mulți au plătit cu viețile. Sunt atâția eroi știuți și neștiuți care s-au sacrificat pentru a fi un singur trup și-un singur suflet cu țara lor. Dar ai dreptate, Hari… Forțe uriașe, care au dizlocat națiuni, ne-au ajutat să ajungem aici – spiritul rotește mâna asupra Adunării dintre zidurile cetății.

— Am înțeles că Rusia era în plină revoluție, asta ne-a ajutat. Dar cum am înfrânt Puterile Centrale?

— Dragă Hari, noi ne-am uitat doar în țarina noastră până acum dar să ne amintim de imaginea mai mare a războiului la care ne-am înhămat! Primul Război Mondial a fost unul TOTAL. Scânteia care l-a pornit a fost asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand al Austro-Ungariei și a soției sale, la Sarajevo pe 28 iunie 1914 de către un grup de naţionalişti sârbi, ei înșiși doritori de eliberare națională. În câteva luni de la acest incident, în jurul Austro-Ungariei și Serbiei s-a activat vasta rețea de alianțe, care au împărțit lumea în două, precum Moise Marea Roșie: Puterile Centrale și Antanta. Dar vremea imperiilor apune, este un vânt al schimbării căruia nici măcar bogatul Imperiu Austro-Ungar nu i se poate împotrivi… Miriada națiunilor de sub cizma austro-ungară devin tot mai conștiente de identitatea lor națională și tânjesc după independență; iar războiul slăbește imperiile. America declară și ea război Puterilor Centrale datorită atacurilor cu submarine asupra navelor comerciale americare ale nemților…

— Adică existau submarine pe vremea aia? mormăie Hari, ridicând sprâncenele până deasupra capului.

— Vorbim de o sută de ani în urmă, tinere! Dacă stai să te gândești că oamenii ajung să vadă suta de ani, asta înseamnă… o viață de om în urmă.

— Ha! Dac-o spui așa… se scarpină băiatul stânjenit după ureche.

— Unde rămăsesem? Ah, da! Balanța atârnă acum greu în favoarea Antantei cu noul lor aliat american, așa că, începând de prin septembrie, țările ce formau Puterile Centrale încep să capituleze, una câte una, ultima fiind Germania, pe 11 noiembrie 1918. În timp ce Austro-Ungaria se fărâmițează într-o mulțime de state naționale, Budapesta propune liderilor ardeleni din Consiliul Naţional Român federalizarea Ungariei. Au avut loc și negocieri la Arad cu reprezentanții Ungariei (în noiembrie 1918), când românilor transilvăneni li se propune autonomia, după modelul cantoanelor elveţiene. Dar cei 12 membri ai Consiliului Naţional Român au rămas loiali României și așa s-a ajuns la realizarea Marii Uniri la Alba Iulia.

Fosforescentul îi întinde, protocolar, jobenul dar Hari nu se grăbește să-l apuce.

— Tinere, n-am toată noaptea! Mai sunt și alți mușterii de bântuit, acum mai ignoranți decât tine!

— Ne întoarcem acasă? Dar ziceai că toate astea nu înseamnă nimic dacă marile puteri nu vor recunoaște Unirea anul care urmează, atunci când se semnează Pacea de la Paris…

Spiritul își mângâie mustața, măsurându-l cu o privire atât de pătrunzătoare, încât Hari o simte până în măduva oaselor – rece și fosforescentă. Dar pentru prima oară, în ochii aceea sclipește simpatie. Omulețul își curăță gâtul și consultă o ciudățenie de cadran ce ticăie în zece feluri diferite, pescuită abil din buzunarul de la piept.

— La Paris, dragul meu, lupta s-a întins pe mai bine de jumătate de an. România a fost așezată în rândul țărilor cu ”interese limitate”, invitate la discuți numai când Consiliul marilor puteri ale Antantei (S.U.A, Franța, Anglia, Italia) considera de cuviință. Brătianu a refuzat din capul locului ipoteza acestora că România ar fi anulat ea însăși tratatul cu aliații, prin Pacea pe care o semnase la București. Regina Maria însăși, înrudită prin sânge cu marile case regale europene a călătorit între Paris, Londra, America pentru a fi ambasadoarea noastră. Într-un final, după negocieri și hărțuieli nesfârșite, România Mare a fost recunoscută, nu chiar în granițele dorite inițial… Dar așa este în negocieri… și în război.

— Vreau să văd, Spirite, te rog!

— La Paris atunci! îi zâmbește mustăciosul. Dar pe barba ta, Haralambie!

Hari tresare din somn, gâfâind transpirat peste cearșaful mototolit.

Telefonul arată 12:01/ 01.12. 2018. Lumina dimineții îl găsește pe Hari cu zeci de ferestre deschise pe laptop, citind articole despre Marea Unire și Tratatul de Pace de la Versailles (1919) și vorbind cu o fotografie alb-negru de pe monitor.

Mama sa îi verifică îngrijorată fruntea și merge degrabă să-i facă un ceai.

Omulețul din poză îl privește din ecran printr-o pereche de ochelari perfect rotunzi. Dedesubt scrie sec: Alexandru Vaida-Voevod (1872 -1950), om politic, participant la înfăptuirea Marii Uniri. Dar Hari știe mai mult decât lasă fotografia să se vadă. Știe că în mâna lui dreaptă, obiectul neclar ce iese din cadru este un joben negru, de care stăpânul său este și acum nedespărțit.

sursă foto imagine articol: @ro.wikipedia.org – Tabloul „Vive la Roumanie” de Jules Monge, 1916

Dacă nu sunteți încă, vă invit să rămâneți de-ai casei și să aflați primii… chestii :)!