Colind de 1 Decembrie ( partea I )

Mai trage o dată plapuma peste picioarele înghețate, dar nici nu ațipește bine la loc, că e din nou pe jumătate dezvelit. Vreun moroi, pus pe farse cu plăpumi în noaptea de Sfântul Andrei poate?! Nu-i deloc tare să te sperii de Bau-Bau, când ești la liceu în clasa a XXII-a. Până și corigența la istorie, care se ține de el ca râia, e mai tare decât frica de întuneric. Tânărul mârâie nervos și se înfășoară în pilotă, precum umplutura în clătită, hotărât să nu mai miște până la zi.

Lenjeria de pat nu se lasă așa ușor – îl rostogolește cât colo și-l face să sară drept în picioare, ditai vlăjganul cu dinții clănțănind. Chiar în fața lui, în camera lui, o arătare verde fosforescentă îl fixează de sus, emanând un frig pătrunzător și rânjind la el.

— Ce cauți în dormitorul meu…, Gogule? se bâlbâie băiatul, frecându-se buimac la ochi.

Adică n-ar vrea să-i vorbească urât – urât, că nu știe la ce să se aștepte de la un tip transparent, luminos, care face vizite la miezul nopții… Spiritul țâțâie dezaprobator în mustața stufoasă, punând tacticos pe nas o pereche de ochelari perfect rotunzi, deasupra unui pomelnic de hârtie care se desfășoară până la podea.

— Ha-bar-nam Popescu! silabisește arătarea.

— Haralambie! îl corectează tânărul, scărpinându-se după ceafă; așa cum face când profii îl strigă la catalog în alt scop decât prezența. Da’ e un nume prea de băbăciune! Cine mă știe, îmi zice Hari.

— Să mergem, Habarnam! Noaptea e scurtă și eu am prea mulți mușterii ignoranți de bântuit! Că Sfântul Andrei n-are alte trebi decât să mă trimită pe mine pe drumuri de ziua lui! bodogăne omulețul și-i face un semn nerăbdător să se apropie.

— Ești un ss-spirit? pielea lui Hari se face toată de găină și dă un pas înapoi, în loc să urmeze instrucțiunile precise ale mustăciosului.

— Iară dumitale ești un Scrooge ceva mai năpârstoc! Și foarte zgârcit în cunoștințe despre propria ta nație! Uite cum facem…, se înmoaie spiritul, văzând ochii cât cepele ai băiatului. Noaptea asta mergem într-o călătorie, ca să înțelegi ce-i cu toată vânzoleala de la 1Decembrie: de ce are lumea liber mâine, de ce trec soldații pe sub Arcul de Triumf, de ce îți zice român și nu altceva…

Omulețul își scoate jobenul negru și i-l întinde:

— Trebuie să-l pui pe cap, mai întâi.

— Și dacă nu vreau? încearcă băiatul, timid.

— O nimica toată! Nu atârnă de noaptea asta decât viitorul celor 100 de ani de la Marea Unire, viitorul tuturor românilor. Este timpul să-ți răspunzi la întrebări pe care nu ți le-ai pus niciodată până acum.

De fapt tânărului îi e foarte bine așa cum e. N-are nevoie de nici o călătorie, nici de întrebări, nici de explicații. Dar pricepe repede că mustăciosul n-a venit să negocieze, a venit să-i arate ce are de arătat și n-o să plece altfel.

”Fie, Moș țicnit!”, își zice întinzând mâna tremurătoare după cilindrul din care vuiete răscolesc liniștea nopții. Este, până la urmă, cea mai tare trăznaie care i s-a întâmplat vreodată!

Freamătul îl absoarbe în interiorul jobenului, chiar înainte să apuce să-l așeze bine pe cap. Se trezește căzând printr-o viermuială infernală, cu grația unui bolovan. ”Vuietul seamănă cu gălăgia de la un concert live…,” încearcă el să se liniștească. Deși profilurile care se zbat în fundal aduc îngrijorător de mult cu oameni care urlă furioși, soldați care se tăvălesc în noroi, ori se răsucesc în morminte. ”Dă Doamne să mă prăbușesc în mijlocul unui concert expirat de o sută de ani, nu în vreo groapă cu zombiiiiiii!”

Băiatul se agață alb la față de călăuza ce luminează frescele înspăimântătoare, în căderea fără sfârșit. Deodată, încetinesc. Picioarele ating ușurel podeaua unei camere de zi înaltă, cu mobilier masiv. În jurul unei mese somptuoase, pagini frumos caligrafiate sunt așezate în teancuri mici, lângă o călimară ce-i atrage atenția tânărului prin lucrătura fină, ieșită în relief. Cinci bărbați solemni, cu ținute demodate și frezuri care mai de care mai retro, stau la masă și înmoaie pe rând tocul în călimară, pentru a semna cele cinci documente. Nu se aude decât scârțâitul nervos al peniței în liniștea deplină.

—  La ce mă uit? Credeam că mergem la un concert ceva, Adunarea de la Alba-Iulia… Vezi că știu și eu în ce oraș s-a făcut Unirea, nu mă aburești tu! își ia tânărul ghidului fantomatic la rost.

— Poți să vorbești tare, ei nu te aud, nici nu te văd. Sunt doar umbre. Umbre de oameni mari! rostește nostalgic spiritul fosforescent. Unirea nu s-a făcut țaca-paca la Alba-Iulia, Habarnam! Acesta este începutul, dacă putem să arătăm cu degetul un început. Suntem în data de 17 august 1916, în casa unchiului lui Ionel Brătianu, aici fantoma îi face semn cu capul către un domn cu o barbă și-o mustață foarte generoase, care pare să prezideze mica adunare. Este prim-ministrul României. Ceilalți patru sunt împuterniciții Antantei.

Hari își încrucișează demonstrativ ochii la el, ca un caz medical grav de ”neînțelegită acută” iar Fosforescentul pufnește, dându-și ochii peste cap într-un gest… îngrijorător de amplu:

— Antanta și Puterile Centrale, copile, sunt cele două blocuri militare între care s-a purtat Primul Război Mondial. În acest moment, România tocmai semnează intrarea în luptă de partea Aliaților: Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, cu reprezentanții lor, pe care-i vezi în jurul mesei.

— Ceilalți trei tipi cine sunt? se apropie Hari de un grup care șușotește ceva mai departe de masă.

— Sunt I. G. Duca, Diamandi și Vintilă Brătianu, în a cărui casă ne aflăm – singurii oameni politici de încredere pe care Ionel Brătianu i-a adus ca martori la acest moment, mult așteptat de toată suflarea românească. Întâlnirea se desfășoară în cel mai mare secret. Bucureștiul era la vremea aceea plin de spioni ai Puterilor Centrale, ca de păduchi.

— Deci Centralii ăștia erau o organizație malefică ceva… , îl iscodește tânărul, sperând o continuare suculentă, à la ”Misiune imposibilă”; între timp, Scaraoțchi îi dă ghes, iezistibil, să-l maimuțărească pe I.G. Duca, luându-și cea mai scorțoasă solemnitate de care este în stare.

Omulețul foforescent își scarpină nervos mustața și-l mustră din priviri înainte să-i răspundă:

—  Puterile Centrale sunt din acest moment inamicii noștri: Austro-Ungaria, Germania și Imperiul Otoman. Bulgaria, care semnase pact militar cu ei, o să vină peșcheș de la ei și o să ne dea peste degete chiar în luna următoare intrării noastre în război. Trupele bulgare vor învinge repede diviziile româno-ruse care apărau Dobrogea și apoi vor forța Dunărea la ordinele feldmareșalului August von Mackensen.

— Și de ce n-am stat noi parcați, să se bată nebunii în legea lor?! se uită tânărul nițel cam înciudat la prim-minstru, care se pregătește să semneze, ultimul, cele conci documente de pe masă.

— În fapt, numai voința de fier a lui Ionel Brătianu a reușit să prelungească neutralitatea într-atât, cât să stoarcă din negocieri cele mai bune condiții pentru România și pentru trupele pe care urma să le aruncăm în luptă. I-au trebuit nervi de oțel să reziste presiunii opiniei publice din țară, care se împărțea în antantiști și germanofili – tare iubitori a se da în stambă în piața publică prin manifestații și cântece patriotice sub statuia lui Mihai Viteazu. Asaltat de atașații tuturor țărilor combatante trimiși la București, omul acesta a jucat genial cartea neutralității timp de aproape doi ani!

Hari îl privește pe omulețul fosforescent cu o gură larg căscată, dar nimic nu iese din ea.

— În traducere pentru tine: i-a ”aburit” pe toți! reformulează fantoma și o sclipire de înțelegere scapără tot mai luminoasă în ochii învățăcelului său. Așadar, continuă mustăciosul, armata română intră în luptă dar nu pe post de ”carne de tun”, ci având promise livrarea a 300 de tone de armament zilnic, o ofensivă aliată în vest care să susţină frontul românesc împotriva Austro-Ungariei, suport aliat pe frontul din Bucovina și din Dobrogea. Cel mai mare câștig era însă că ni se recunoşteau drepturile asupra Transilvaniei. Practic, puterile aliate garantau legitimitatea înfăptuirii României Mari! Așadar, revenind la întrebarea ta, Habarnam, nu am stat parcați pentru că: 1. locurile de parcare își schimbă stăpânii după un Război Mondial și s-ar putea să-l pierzi pe al tău dacă nu te agiți; 2. Un Război Mondial este momentul prielnic să-ți mărești locul de parcare, ca să-ți încapă toată căruța pe el.

În timp ce privește strângerile de mână și fețele grave ale proaspeților aliați, un gând nelalocul lui îi dă tânărului fiori reci în tot corpul: ”Cum ar fi dacă el ar trebui vreodată să decidă ce este mai bine pentru câteva milioane de români? Cum ar fi să fie el cel care trimite sute de mii de oameni în fața morții?” Genunchii i se înmoaie, dar nu vrea să-i dea satisfacție ghidului său arogant, așa că-și drege vocea cât poate de ”neafectat”:

— Bine, bine! Am luptat eroic împreună cu pretenarii noștri din Antanta, apoi ne-am adunat la Alba-Iulia să sărbătorim. Happy end!

Fosforescentul ridică o sprânceană și ochelarii cei rotunzi îi cad de pe nas, atârnând de lănțișor. Oftează și-i face semn băiatului să-l urmeze afară din casă. Se pomenesc, nu se știe cum, într-o gară care forfotește de lume, bagaje și militari. Trenurile dau pe dinafară, lumea se îmbulzește și se ia la harță pentru locuri.

— Ce se întâmplă? întreabă tânărul cuprins brusc de panica de pe chipurile oamenilor.

— Viața bate filmul, Habarnam! Întreaga administrație de stat evacuează Bucureștiul. Aliații nu și-au respectat mare parte din promisiuni fiindcă au pierderi grele pe câmpul de luptă, la fel ca și trupele noastre. În Rusia începe Revoluția bolșevică și acum, când propria lor țară arde, pe ruși îi doare la bască de ajutorul pe care ni l-au promis, ca să mă exprim în limbajul colorat pe care-l înțelegi. Ah! Și să nu uit, Mackensen, comandantul armatei inamice, tocmai se îndreaptă în forță spre București, în fruntea unei armate covârșitoare.

— Unde se duc toți oamenii ăștia? Și cu cei care rămân ce se întâmplă? Stau cu pantalonii în vine să-i măcelărească nemții, austro-ungarii, otomanii, bulgarii și mai știu eu ce ?!

Băiatul nu s-a obișnuit cu felul în care duiumul de lume trece prin el, de parcă n-ar fi acolo, și tot încearcă să se ferească, într-un dans haotic ce-l amuză teribil pe ghidul lui fosforescent.

— De fapt armata lui Mackensen va intra în București fără să tragă un foc de armă fiindcă, deh! Marii proprietari de imobile din București nu voiau daune. Deși existau fortificații robuste în jurul capitalei, lașitatea și interesul banului au netezit frumușel calea invadatorilor, care s-au instalat ca la ei acasă. Ba chiar nemții se fac așa de comozi aici, că se apucă de plantat varză în Cișmigiu și curăță străzile de câini vagabonzi. Cât despre rege, regină și administrația statului – pleacă în exod la Iași.

— Halal eroism… se dezumflă Hari.

— Ohooo, e loc destul pentru eroism. Doar că cel adevărat nu se întâmplă ca în povești. Se întâmplă de cele mai multe ori fără martori, în fracțiuni de secundă, în mijlocul mizeriei umane celei mai crunte și a disperării. Sau vine din gesturi aparent mărunte, dar repetate cu stăruință și iubire neobosită.

Spiritul își ia de mână protejatul, în timp ce un decor imens se prăvălește peste ei, cu tot cu case, străzi și oameni.

— Spirite… Fără supărare, se îndoaie Hari ținându-se de burtă, mă cam ia amețeala! Îmi vine să-mi vărs mațele de la salturile astea încolo și încoace… icnește el. Inima îi sare din piept când realizează că e gata să se sprijine pe un morman de cadavre, acoperite cu puține haine.

Hârș! Hârș! Hârș! se aude din apropiere.

Niște oameni cărora oasele dau să le iasă prin piele, cu ochii adânciți în orbite, sapă în pământul tare. Zgribuliți, răstoarnă lopată după lopată. Sunt prea înfometați ca să vorbească, prea puțin îmbrăcați ca să se odihnească și să riște să înghețe de frig.

— Să găsim un loc mai potrivit pentru stomacul tău sensibil, îl bate ușor pe umăr Fosforescentul și-l conduce pe băiat de-a lungul străzilor aglomerate ale orașului.

O pătură de zăpadă murdară s-a așezat peste toate, terciuită de mii de încălțări scâlciate, ce tropăie pe loc la cozi interminabile, în fața cantinelor unde se împart rațiile și mâncarea caldă; şcolile s-au prefăcut în spitale şi infirmerii; un hățiș de ocheade deznădăjduite, dușmănoase sau de invitații cu subînțeles la afaceri pe sub mână fac și desfac destine.

— Iată, dragul meu Habarnam, Mecca românilor de la începutul anului 1917: Iașiul! După evacuarea din sudul țării spre Moldova, populația Iașiului s-a mărit de cinci ori pe cât fusese înainte, fremătând ca un roi de 400 000 de suflete în jurul Casei regale.

— Da… în care probabil încoronații stau la cald, cu burta plină, în vreme ce amărăștenii își dau duhul pe străzi! izbucnește Hari, încercând zadarnic să lovească o piatră din mijlocul drumului. Priveliștea unui copil, nu mai mare de 5-6 ani, ghemuit într-un gang, scâncind de extenuare, foame și frig, îl gâtuie și-l silește să-și șteargă pe ascuns colțul ochilor. Nu mai vreau să văd nimic! strigă el.

Dar duhul îi face semn spre una din clădirile dreptunghiulare din fața lor, cu o cruce roșie deasupra ușii.

— Ești aici să judeci singur și să tragi propriile tale concluzii, tinere!

Hari își târăște picioarele fără nici o tragere de inimă și trece de-a dreptul prin zid. Înăuntru, paturile albe aliniate pe două rânduri, gem de bolnavi. Unii au bucăți întregi din corp amputate – lipsurile și durerea lor astupate sub bandaje. Sunt și câțiva care zac privind în gol, năpădiți de niște pete roșii, cu obrajii arzând de febră. Asistente în rochii lungi alunecă printre paturi, schimbând comprese, punând perfuzii, stând de vorbă cu ceea ce a mai rămas din acești oameni. Da… Fosforescentul are un deosebit simț al umorului negru: de la morții așezați grămadă, l-a adus în locul unde poate vedea, pe viu, suferințele lor de dinainte…

Una dintre asistente îi atrage atenția ca un magnet. Hari rămâne multă vreme privind-o de departe: are ochii albaștri, luminoși iar fața încadrată de năframa albă, parte a uniformei infirmierelor de cruce roșie, emană o energie de nezdruncinat. Se așază lângă cei mai grav răniți și stă de vorbă, pe îndelete, cu fiecare în parte. Acum este pe un scăunel lângă patul unui tânăr care o roagă să-i citească o scrisoare. Băiatul nu pare să aibă mai mult de doi-trei ani în plus față de Hari. Are tot capul și ochiul stâng bandajat, un picior în ghips și o ascultă, sorbind fiecare cuvânt de pe buzele ei. Femeia citește în șoaptă și atunci când termină îi mângâie fruntea, ca unui copil. Tânărul îi sărută mâna. Doamna se ridică și face semn însoțitoarei sale mai tinere să se apropie cu un pachet mare de haine călduroase, între care strecoară o ciocolată și câteva bancnote. Hari înaintează încetișor, ca un fluture care dă neuzit din aripi către o lumină în noapte; abia atunci deslușește clar ultimele cuvinte pe care le adresează soldatul rănit femeii în alb.

— Mulțumesc, mama Regina. Cu un ochi tot oi trăi, să văd ce-i dat să ajungă de țărișoara noastră… Dumnezeu să-ţi ajute să ajungi Împărăteasă! Împărăteasa tuturor românilor!

Un bărbat în halat alb se apropie grav, salută reverențios și o roagă să-i acorde un minut.

— Majestate, am confirmat aci douăsprezece cazuri de tifos exantematic. Cu tot respectul, vă rog încă o dată să nu vă mai puneți viața în primejdie. Sau măcar să purtați mănuși de cauciuc în preajma bolnavilor!

— Dumnezeu o să mă ocrotească, doctore! Nu este vreme să mă îmbolnăvesc acum, sunt prea multe de făcut. Cât despre mănuși, îi zâmbește regina cu bunăvoință, vă închipuiți că aș putea întinde bolnavilor care vor să-mi sărute mâna, niște degete de cauciuc?!

Doctorul rămâne fără cuvinte și se înclină. Doamna în alb își ia la revedere. Afară, umbre lungi se târăsc pe străzi în crepusculul palid de ianuarie.

— Soarele părea să fi apus pentru noi la începutul lui 1917, cugetă omulețul fosforescent lângă urechea învățăcelului său. Regina noastră credea însă, neclintită, în puterea lui de a răsări din nou peste România. De aceea, când în anul următor Puterile Centrale vor impune guvernului Marghiloman dezastruosul Tratat de pace de la Buftea (1918), regina Maria se va opune cu înverșunare semnării acestuia de către regele Ferdinand. Tratatul însemna, nici mai mult, nici mai puțin, decât aservirea întregii economii românești nemților, cedarea Dobrogei și a tuturor resurselor naționale, păstrând doar o autonomie de formă. Pe de altă parte, Aliații noștri îl priveau ca pe o trădare, ce anula orice câștig sau pretenție a României în cazul victoriei Antantei. Toate sacrificiile făcute de nația noastră în acest război ar fi fost în van. Așadar, la sfatul… ba chiar aș spune la insistențele dârze ale reginei, Ferdinand amână la nesfârșit semnarea documentului. Nu degeaba îl auzeai pe Charles de Saint–Aulaire, ambasadorului Franţei la Bucureşti din acele vremi, bombănind pe coridoare: „Există un singur bărbat la Palat şi acela este regina!” Ne-a salvat! A făcut posibilă reintrarea României în luptă ca și țară combatantă, chiar înaintea încheierii războiului. Astfel, vom putea participa la Tratatul de pace de la Paris de partea învingătorilor. Au fost destui care ne-au pus bețe în roate și acolo! Noroc că-l aveam pe Bratianu bun negociator și capete politice luminate. Noroc că Regina Maria a fost un ambasador extraordinar, care a făcut lobby neobosit în discuțiile cu reprezentanții marilor puteri; noroc că Franța avea interesul unei Românii puternice la granița cu noua Rusie bolșevică! Marea Unire a fost o luptă crâncenă, pe muchie de cuțit, Habarnam, nu o certitudine! Iar Adunarea de la Alba Iulia n-ar fi însemnat nimic, fără negocierile abile care au urmat la Paris în anul 1919. Mai avem însă multe de văzut până atunci…

— Anunță pe Lupin că în zilele când poporul se hrăneşte doar cu mămăligă, vom avea și noi aceeași mâncare la masă, aude Hari vocea Majestății sale, picurând clară prin turuiala neobosită a spiritului.

sursa foto imagine articol: @ro.wikipedia.org : Reproducere parţială din tabloul „Ultimul atac al gornistului rănit” a pictorului Ioan Stoica Dumitrescu 

Click pentru continuare

 

Dacă nu sunteți încă, vă invit să rămâneți de-ai casei și să aflați primii… chestii :)!