Când doi se ceartă, al treilea scapă…? (răspuns la Provocare)

Provocarea de la ”Despre sufletul meu” : o povestire care să conțină cuvintele ”vițeluș, coerent, pușcaș”. 

Recunosc – m-a căptușit bine, dar nu mă plâng. Eu am cerut-o în articolul cu premii și așa pățești dacă întărâți oamenii cumsecade 🙂! Cu dedicație pentru Bianca (s-o bucure atunci când se va întoarce la civilizație & Internet ) :

Dacă privirea uneia promitea zeamă de post şi ceai de muşețel, a celeilalte sticlea în reflexiile vâlvătăii de sub cratiță şi-l ardea pe dinăuntru ca limbile de pucioasă ale iadului. Omul strânse țeava metalică în brațe şi răceala ei îl înfioră. Femeile tăcuseră.  Putea în sfârşit să gândească. Peste ochiul drept se înnădise o pâclă, ce-l făcea să clipească des, dar celălalt îl ajuta încă.
— Gata trăncăneala că nu’ş ce fac! Mă ia pandaliile! Auzirăți?! mârâi, pipăindu-şi orbita beteagă şi trase vițeluşul de sfoară lângă o piatră, unde se rezemă gemând.
Sfârşeala din picioare îl țintuia la pământ, în vreme ce golul care-i umfla pieptul era gata-gata să-l atârne în vârful chiparosului lângă care-şi întinseseră catrafusele.
   A mai guralivă îl privea cu coada ochiului, în timp ce ațâța focul de sub pirostrii. O pulpă dezgolită se ițea şi dispărea de sub hainele zdrențuite. Rochia ei, odată înflorată în culori vesele, părea acum o cârpă murdară, deasupra căreia doar zâmbetul viclean îşi păstrase strălucirea. Iar ea îl etala ca pe singura bijuterie care-i mai rămăsese: un şirag de dinți ca perlele.
   A doua femeie, la fel de ponosită şi de  firavă, amesteca în oală cu lingura. Poalele înnegrite ale uniformei de Cruce roşie măturau pământul, în vreme ce stropii fini de mizerie păreau că n-au astâmpăr între faldurile rochiei. Puşcaşul se holbă cu singurul ochi care-l mai asculta şi-şi dădu seama că nu era noroi. Poalele hainelor albe mişunau de pureci. Toți nenorociții pe care-i îngrijea cât e ziua de lungă printre tranşee erau plini de muşcăturile ăstor lighioaie feroce…

I se făcu scârbă şi se întoarse. Vițeluşul îl privea cu ochii mari şi blânzi, iar în luciul lor soldatul se văzu încețoşat, adus cu totul peste puşca lipită de piept.
— Ne trebuie carne să ne păstrăm puterile, reîncepu Guraliva. Altfel murim ca proştii înfometați lângă sacul cu mâncare!
— Ne descurcăm cu fiertura de ştevie şi rădăcini, Infirmiera îşi măsură înverşunarea, deşi tertipurile muieruştei parşive o încercau din greu. Animalul ne ajută să cărăm medicamentele şi echipamentul.
   — Şi când o să murim de foame, opăriți de febră tifoidă, vita asta o să ducă de capul ei lucrurile unde e nevoie de ele? Unui bărbat îi trebuie carne ca să rămână bărbat! Guraliva îşi țuguie buzele obraznic, trimițându-i soldatului un țonc prin aer.
Infirmiera dădu să deschidă gura, dar privirea împăienjenită a soldatului se întunecă de tot; nu mai suferea să le audă:
— Gata! urlă. Gata! N-auziți, cațelor?! agită spre ele orbeşte țeava puştii, gâfâind înspăimântat.
Ultimul gând coerent fu că aveau amândouă dreptate şi totuşi, tocmai de aceea, amândouă se înşelau.

Picioarele bărbatului se adânceau, golite de voință şi grele, în pământul umed de rouă; fâlfâirea din pieptul lui rece se zbătea spre înaltul străveziu.
   — Şi acum ce facem? se stropşi o arătare încornorată şi şchioapă, făcând să dispară într-un nor de funingine mirajul oacheş al femeii în rochie înflorată. N-a ales, nici Hăis, nici Cea…
— Ba a ales ceva, zise bătrânul cu barbă albă, ce răsări luminos în locul infirmierei de mai devreme. N-a vrut-o pe niciuna. Deci trebuie să mai trăiască o dată. Asta a ales.
— Remiză?!
— Remiză.

Le reamintesc ghidușilor care vor să intre în joc că mai sunt 4 zile în care pot participa la Provocare, printr-un răspuns la rubrica de comentarii a articolului: CEL MAI PALPITANT MOD ÎN CARE V-AȚI JUCAT ”DE-A V-AȚI ASCUNSELEA” CA ADULȚI 

Dacă nu sunteți încă, vă invit să rămâneți de-ai casei și să aflați primii… chestii :)!