Extras din romanul „Jocul de-a V-ați ascunselea”

Nimeresc pe niște ulicioare rustice. Nasul meu detectează cina cu acuratețe de vreo sută de pași. Caut un loc pe terasa Pensiunii Csatari și comand repede. Masa are vedere spre râul şi sălciile pletoase din curtea cochetă a pensiunii. Nu ştiu ce-mi face mintea să stea în loc: clipocitul apei sau iarba care vibrează, pătrunsă de soare la asfinţit. Este verdele din grădina raiului.

Scot bilețelul albastru. Singura fărâmă de scop care mă mai mișcă într-o direcție oarecare. Naufragiații care dau din mâini şi din picioare, agățați de o scândură în mijlocul oceanului, suferă de aceeaşi iluzie ca mine. Cred aiurea că zbaterea lor îi duce undeva.

Mă uit la bilet, fără să clipesc. Albăstrelul nu se intimidează.

— Gulașul dumneavoastră.

— Mulțumesc, zic încercând să-mi țin saliva în gură.

Pornesc asaltul cu lingura.

Dar mai am o mână liberă, care nu-și găsește liniștea. Netezesc hârtia. O fac să pivoteze încetișor sub degetul mare, până execută o întoarcere de 360°, mai departe de stropii de gulaș ce sar pe lângă farfurie. Bilețelul albastru se încăpățânează să rămână misterios. CONFRUNTAREA pe care o anunță cu litere îngroșate îmi umple mintea, ca un virus. Supa iute are gust de confruntare. Cartofii cu rozmarin miros a confruntare. Simt în mână miezul chiflei calde pe sub coaja crocantă, ca o invitație la confruntare. Mușc din ea cu poftă. Apoi frigăruile din farfurie sunt un exemplu grăitor despre ce se întâmplă când pierzi o confruntare cu un om care are o țeapă în mână.

Eu nu te opresc, du-te și fă-ți viața frumoasă!

Strâng cuțitul în mână până mi se albesc degete iar masa bufnește sub pumnul meu, făcând furculița să scrâșnească în farfurie. Chiar și confruntările imaginare sunt prea mult pentru mine! Sunt o lașă care a fugit în loc să încerce să repare. Până acum nici unul dintre noi nu făcut un lucru atât de groaznic, încât celălalt să nu-l poată ierta. Astăzi ceva s-a rupt. Și tot ce am la îndemână să peticesc gaura e pătratul ăsta fără sens, de hârtie albastră. Trebuie cu orice preț să-mi facă viața frumoasă…

Dau farfuriile goale într-o parte. Am Wi-Fi la restaurant, așa că tastez într-o doară: M Iosif,  Dolina de sare, nămoluri minerale. Durează o veșnicie să se conecteze… În sfârșit, găsesc niște articole: Rezervația naturală Muntele de sare, Canionul de sare din Praid. 

Bingo! 

(….) 

Apuc să fac doi pași înapoi. Ceva dur se izbește de tendoanele mele. Sunt jos. Nu-i un loc bun! Mă agăț de cel mai apropiat pietroi. Năluca albă despică aerul la un cot distanță de mine, într-o viteză drăcească. La naiba, sunt jos din nou! Bubuiala de tunet percutează în peretele de sare al muntelui și ricoșează peste valea cu ierburi înalte. Peste râul care șerpuiește de-a lungul ei. Peste păduricea de pe malul celălalt.

Nu este un ecou!

Un al doilea cal năvălește, ca un bolid, pe urmele celuilalt.

Fuck! Ridică-te!

Se apropie. Armăsarul negru se cambrează. Frământă pământul în picioare și fornăie la nici doi pași.

— Ho, nesătulule! Gata, gata, șoptește o voce joasă.

Călărețul mângâie coama calului și se dă jos doar după ce-l liniștește.

— Ești bine?

Sunt bine?

Praful îmi înțeapă ochii. Pipăi glezna, restul piciorului.

— Încă sunt. Și asta e bine, reușesc să mormăi.

Mă doare șoldul. Dar e suportabil.

— Îmi pare rău! Pe împielițat l-a apucat damblaua! Te-ai lovit?

Îmi întinde o mână de care mă trag furioasă în sus.

Este mai înalt decât mine cu un cap. Nu-i dau mai mult de 30 de ani. Are un păr șaten, decolorat de soare, tuns scurt și mă privește din spatele a două mări limpezi și albastre. Mă scufund…

— Te-ai lovit la cap?

Înoată, la naiba! M-am lovit la cap?

— Nu, zic, uitându-mă la mâna neagră și alunecoasă pe care am trecut-o prin păr. Este doar nămol… Mult… Nămol.

E împrăștiat pe tot spatele meu: mâini, tricou, pantaloni scurți, picioare. Semăn cu o pictură abstractă.

— Cavalerii pe cai albi salvează domnițe. Cei pe cai negri dau peste ele! îi arunc înciudată.

Încerc să mă curăț de noroi în pârâul de saramură. Abia țârâie prin țeavă și mâinile zgâriate mă ustură.

— Îmi pare rău. L-am scos la o tură și a luat-o la fugă cu mine în spate, după iapa albă. Armăsarul e în călduri iar bălana nu-l suportă acum nici în ruptul capului.

Mă uit la el, încercând să înțeleg, dar reușesc numai să mă scufund.

Sigur nu m-am lovit la cap?

— Nu glumesc. Îi apucă nebunia pe amândoi când sunt unul lângă altul. În fiecare an, negreșit, în aceeași perioadă.

Murgul fornăie de parcă știe că-i vorba despre el. Bărbatul are un accent diferit de al localnicilor, ușor străin. Îmi ia ceva mai mult timp să mă obișnuiesc. Un accent germanic, aș zice.

O iau spre râu, care este la vreo douăzeci de pași mai jos, să clătesc noroiul și sarea de pe mine. Doar n-o să renunț la expediție pentru atâta lucru. Bălana a traversat albia și gonește spre pădure.

Calul cel negru bate din copită. Străinul face un pas spre el, dar Împielițatul nechează și țâșnește pe urma iepei.

— Teuflischer! Scheisse![1]

Și dus a fost.

Zâmbesc încântată. Măcar acum nu sunt singura care are motive să se simtă aiurea. Dar mă ascund sub pletele ude. Râul curge cu răstoace și bulbuci. Pare destul de adânc aici.

Bărbatul se așază pe un pietroi și scoate o țigară.

— Sunt ai tăi?

— Caii? Sunt… Erau ai tatălui meu. Familia mea are o herghelie aproape. Când vin în vizită îmi place să-l călăresc pe cel negru. E cam nărăvaș. Fumezi? îmi întinde un pachet de Kent.

— Nu, mulțumesc. Și acum?

Scoate o brichetă metalică din pachet și-și aprinde țigara.

— Acum iau la picior rezervația, ca să ajung în pădurea de acolo. Pe ăștia doi îi găsești într-un singur loc, atunci când o iau razna. Fac ce fac și ajung la Pajiștea ielelor.

— Pajiștea ielelor?

— Este un luminiș încercuit de copaci… (caută cuvântul)… contorsionați. Nu crește iarbă acolo.

— Trunchiuri răsucite…

Inima începe să-mi bată mai repede.

— Dacă am noroc, nu dau peste maimuțoii ăia care au pus intrare la Muntele de sare și scap de explicații.

Scot bilețelul albastru. Mă uit de la albăstrel la pliantul informativ pe care l-am primit la intrare, apoi la potecă. Drumul marcat merge de-a lungul râului și urcă deasupra acestuia pentru o vreme. Se îndepărtează, făcând o buclă printre ierburi, flori de câmp și arbuști, apoi coboară din nou și se intersectează cu firul de apă. Acolo trebuie să fie podul de lemn trecut în bilețel. Circuitul de pe bilețel se suprapune până la Nămolurile minerale cu cel de pe pliant. Aici traseul turistic se oprește. Cel de pe bilețel se continuă în păduricea cu poiana ciudată.

— Cred că avem același drum.

Ochii străinului se luminează. Sunt în pericol să fac o nouă scufundare în turcoazul lor clar.

— Noi doi și caii, spune el ridicându-se și stingând țigara.

Conopida mea de sare zace sfărâmată pe jos. O culeg cu grijă, dar se surpă toată înainte s-o așez în palmă.

— Poftim?

— Noi doi și caii avem același drum. Era a ta? Mai sunt altele.

— Nu vreau să stric peretele de sare. Nu-i nimic, spun doar de complezență.

Pornesc înainte cu pași de uriaș. O suflare ușoară mângâie iarba și îmi răcorește fruntea. Este atât de liniște, încât pot să aud insectele din iarbă dacă mă opresc. Străinul ascultă o dată cu mine. Nu se grăbește. Nu mă depășește. Respectă codul tăcerii până începem să coborâm de pe deal și ne îndreptăm spre smocul de păpuriș din apropierea apei. Acum poteca s-a lărgit și mergem unul lângă altul.

Două doamne cu rucsaci în spate și șepcuțe albe ne salută și ne depășesc sprintene. Bărbatul dă din cap ca și când le-ar cunoaște iar ele îi zâmbesc. Pe mine mă cercetează circumspect, așa că le răspund cu jumătate de gură.

— Va să zică au trecut Pajiștea ielelor în traseul turistic! Ceva nou.

— Nu e trecută în traseul turistic, îi răspund după o pauză; dar nu elaborez, fiindcă prefer să nu par dusă cu pluta.

Zâmbetul i se lărgește.

Fir-ar! Acum crede poate că merg doar pentru compania lui. Într-o pădure. Singură cu el. Un bărbat în ai cărui ochi nu mă pot uita fără să mă scufund…

Căldura este insuportabilă. Creierii îmi fierb sub arșița amiezii. Dacă-mi mai zâmbește o dată așa, o să mă transform într-o băltoacă.

— Localnicii sunt superstițioși. Când eram mic, noi kinderii puneam pariuri cât rezistăm pe lună plină, până s-o luăm la fugă de frică.

— De ce vă speriați?

— Oamenii bătrâni zic că iarba nu crește acolo, fiindcă în luminiș dansează ielele noaptea, pe lună plină, șoptește străinul cu o voce de piesă shakespeariană.

— Și le-ați văzut? chicotesc.

Să-l trimit să ia niște lecții de dat fiori pe șira spinării de la prietena mea cea mai bună. Să-i povestească ea cum a văzut urme de copite în zăpadă, care se despicau în două în dreptul unui pom și se uneau la loc după aceea. Asta după ce a folosit o carte veche de vrăji de la bunică-sa, ca să invoce o mătușică moartă de vreo patruzeci de ani…

— Noo, astea-s povești de speriat copiii, răspunde grav.

— Aha…

— Altceva bântuie locul. Sunt zgomote care nu pot fi ale pădurii. Îți ridică pielea pe mâini. Umbre care-și schimbă forma… par umane în lumina lunii.

— Întunericul poate să-ți joace feste într-o pădure, îl provoc eu.

— Care este diferența dintre o poveste și un fapt adevărat, poți să-mi spui?

— Poate fi doar unghiul din care privești ce s-a întâmplat, rumeg intelectual.

— Toată viața noastră este o poveste. Noi ar trebui să fim der Erzähler[2]… povestitorii propriilor noastre povești. Tu nu poți să-mi spui ce am văzut sau nu, nimeni nu poate.

— Mie mi se pare că viața este mai degrabă un joc…

— Un joc atunci. Dar un joc pe care nu ai cum să-l câștigi, poți doar să-l joci. Orice reguli am stabili noi în mintea noastră pentru a ne considera câștigători sunt arbitrare, ele nu există decât în mintea noastră.

— Bine, dar cine conduce, cine domină jocul – acela poate fi numit câștigător!

— Sunt unii care aleg să creadă asta. Pentru că îi face să se simtă foarte bine în pielea lor atunci când sunt în frunte; dar apoi aceeași credință îi distruge când cad de acolo. Atunci când sunt jos, câștigătorii de ieri devin învinșii de azi. Poți să fii mai bun decât ceilalți la un anumit moment, nu pentru totdeauna. Și dacă acesta este singurul tău Ende[3]… pardon, scop în viață, te trezești foarte repede că nu mai trăiești conform așteptărilor tale. Atunci? Renunți la joc? Sau sacrifici toate lucrurile de care ai putea să te bucuri doar ca să devii ceea ce nu ești?

(….)

 

Ajungem la podețul suspendat între maluri, care se bălăngăne între două șufe. Este ceva mai lat decât o scară știrbă de lemn, așezată la orizontală. Îi lipsesc patru scânduri și apa se vede curgând repede prin găurile dreptunghiulare dintre șipci.

— Trec eu primul, îmi zice, scoțându-și tricoul alb și testând fiecare scândură cu piciorul.

Procesez legătura dintre lipsa tricoului și traversarea podului. Ecran negru și eroare! Căldura îmi topește creierul în ritm alarmant. Privirea mi s-a încețoșat. Testez cu piciorul, mai mult decât văd pe unde calc. O mână mă mă trage puternic de braț pe celălalt mal.

Să mă așez un pic, se hotărăște și execută pe loc fizicul meu, ignorând planul din mintea mea.

— Cred că este prea cald pentru o bucureșteancă fără pălărie.

— Cine a zis că sunt din București?

— Nu-i nevoie, ai un accent neaoș și inconfundabil, mustăcește el.

Tocmai beau din puțina apă clocită din sticlă și aproape mă înec.

Cât tupeu! Eu? Am accent? Bucureșteanul este borna 0, începând de la care se măsoară abaterile de pronunție ale provincialilor.

— Bucureștenii nu au accent. Doar restul țării are accent.

— Nu aveți nici rezistență la insolație.

Îmi întinde tricoul ud și-mi dă de înțeles să-l pun pe frunte. Pătrățelele de pe abdomenul lui îmi fac în ciudă, fiindcă ele pot să stea în picioare și eu nu. Mă înciudează cu atât  mai mult cu cât are dreptate în privința compresei improvizate – capul meu este mult mai bine. Mă bucur că amețeala și începutul de migrenă devin amintire după câteva minute.

— N-am făcut insolație.

— Ar fi mai înțelept să mergem înapoi și să-ți fac rost de o mașină.

— Trebuie să ajung, moartă-coaptă, în poiana aia,… îmi dau seama că nu-știu-cum-îl-cheamă.

— De ce?

Fiindcă nu mai am încotro și trebuie „să-mi fac viața frumoasă!”, mai nou și „interesantă” pe deasupra! îi răspund în gând, căutând o traducere mai potrivită pentru un străin:

— E… personal.

Mă privește nemulțumit de motivația mea obscură.

— Trebuie să ajung… pentru că face parte din povestea mea… ahm…

— Robert. Mă cheamă Robert.

Mă ridic cu grijă să-i înapoiez tricoul.

— Dacă te gândești să continuăm drumul, păstrează-l.

— Vrei să merg până acolo arătând ca un șeic?

— Nu e o idee rea deloc!

Umezește tricoul în râu din nou și-l rulează ca pe un turban.

— Nu port drăcia asta! clatin din cap.

— Recht…[4]  Nu-ți arăt unde e poiana.

— O găsesc singură.

— Poți încerca, dă el din umeri și o ia înainte. Pădurea aceea e o junglă pentru cine n-o cunoaște.

La naiba! Ar trebui poate să răsuflu ușurată că nu ajung în compromițătoarea, unii ar zice chiar periculoasa situație, de a fi singură în pustietate cu un străin. Dar perspectiva de a bâjbâi de capul meu cine știe cât până să găsesc luminișul îmi pare mai rea. Dacă sunt sinceră cu mine, o să recunosc că nici nu vreau să-i pierd compania.

— Bine, fie! Așteaptă!

Se oprește, zâmbindu-mi larg.

— O port doar pe unde bate soarele, vreau să clarific eu.

—  Ja, ja…[5]

— Și-mi povestești ce știi despre Pajiștea Ielelor?

— Bucureștenii sunt în schimb buni la pus condiții! Îți povestesc. Dar la primul semn că te clatini, ne întoarcem.

— De acord, spun încrezătoare în noile mele forțe și în turbanul împrumutat.

— Acum hai să-i găsim pe împielițații de Yangur și Yini! Cai să se iubească și să se urască așa… (caută îndelung un cuvânt potrivit)… așa cu năbădăi, nu mai există în lume ca ei!

 

     Câștigă cartea înainte de lansare!  

Note explicative:

[1] În germană înseamnă: Drace! Rahat!

[2] În germană înseamnă: povestitorul.

[3]În germană înseamnă: scop

[4] În germană înseamnă: În regulă…

[5] În germană înseamnă: Da, da…

 

Rămâneți de-ai casei și aflați primii despre surprizele pregătite pentru lansarea romanului 🙂 !

 

sursă photo 1 : Cai – @pixabay.com  / 

sursă photo 2 : Podul din rezervația naturală a Muntelui de sare din Praid – @aztravel.tips