Un ochi surâde și altul plânge,
Prin cețuri albe, copilăriei sale –
Acea făptură plăpândă ce-ascude,
În mâneci scurte, bucurii colosale.
Dac-au fost găuri negre-n albeața de crin,
Adolescentul le-a umplut cu strădanii și visuri.
Dar o viespe a-nțepat un strop de venin,
Și-o idee a-nfipt: ”Fără compromisuri!”
Adultul își roade, cu dinții perfecți,
Imperfecta tristețe ce-l supără tare:
A ajuns cel mai bun dintre arhitecți,
Doar un ciot îi stă-n cale cu-ncăpățânare!
De sudoare și ani, pielea i s-a uscat
Bătrânu-și privește din turn opera toată:
În podea bate-un ritm cu bastonul crăpat,
Perfect gol sună turnul. Stai! Aude o șoaptă…
”Hei, sunt ciotul ce-ai pus temelie sub turn. M-ai strivit dar acum,
In sfârșit, nu mai doare! Hai cu mine-n întuneric, pământul e bun!”
Gândi bătrânul: ”Oh, singurătatea mea e-așa de perfectă!
Iar ciotul cel imperfect este singurul care ma regretă.”
Jocul de-a v-ați ascunselea 
Imi place etapizarea aceasta pe strofe corespunzatoare perioadelor vietii; inedit si interesant! Frumos! 🙂
Mie -mi tot spune jumatatea mea ca am tendinta sa comentez prea mult la filme. Asa ca m-a lovit ideea sa creez un personaj care sa-si comenteze singur poezia, al carui erou este 😀 . Cu precizarea ca poezia NU ESTE despre mine, bineinteles. Ma bucur ca ti-a placut!
Nostime versurile evolutiei paralele a omului cu „ciotul” ! 🙂 )))
M-iai facut seara ! Merci ! 🙂
O noapte sublima, Suflet drag !
Sunt genul acela de nostim inspirat din realitate – adica vin cu un oftat la urma 😀 . Ma bucur ca ti-au placut. Noapte buna, draga Iosif!